Mesterul Manole [Monastirea Argesului]

Mesterul Manole                                              de Vasile Alecsandri

poezie [ ] Balada populara

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –  – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

1↓ 
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos,
Negru-voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toţi pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
si de pomenire.
Iata, cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas.
si cum il vedea,
Domnul ii zicea:
- Mandre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-alunis
- Ba, doamne-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
si neispravit,
Canii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a morţiu.
Cat il auzea,
Domnu-nveselea,
si curand pleca,
Spre zid apuca,
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
si Manoli - zece,
Care-i si intrece.
- Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curand va siliţi
Lucrul de-l porniţi
Ca sa-mi radicaţi,
Aici sa-mi duraţi
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
sfarile-ntindea,
Locul masura,
sanţuri largi sapa
si mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
s-apoi ii mustra,
s-apoi se-ncrunta
si-i ameninţa
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrand,
Lucra tremurand
Zi lunga de vara,
Ziua pan-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
si un vis visa,
Apoi se scula
s-astfel cuvanta:
- Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
stiţi ce am visat
De cand m-am culcat?
O soapta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pan-om hotari
in zid de-a zidi
Cea-ntai soţioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mani in zori de zi,
Aducand bucate
La soţ ori la frate.
Deci daca vroiţi
Ca sa ispraviţi
Sfanta monastire
Pentru pomenire,
2↓ 
Noi sa ne-apucam
Cu toţi sa giuram
si sa ne legam
Taina s-o pastram;
s-orice soţioara,
Orice sorioara
Mani in zori de zi
intai s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
in zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi,
s-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
si mai sus, pe schele,
si-n camp se uita,
Drumul cerceta.
Cand, vai! ce zarea?
Cine ca venea?
Soţioara lui,
Floarea campului!
Ea s-apropia
si ii aducea
Pranz de mancatura,
Vin de bautura.
Cat el o zarea,
Inima-i sarea,
in genunchi cadea
Si plangand zicea:
- Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca paraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mandra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-ntoarca din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face paraie
si imfla siroaie.
Dar oricat cadea,
Mandra n-o oprea,
Ci ea tot venea
si s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plangea
si iar se-nchina,
si iar se ruga:
- Sufla, Doamne,-un vant,
Sufla-l pe pamant,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Munţii sa rastoarne,
Mandra sa-mi intoarne,
Sa mi-o-ntoarne-n cale,
S-o duca devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
si sufla un vant,
Un vant pre pamant,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Munţii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
si s-apropia
si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveslea
Daca o vedea,
Iar Manea turba,
Mandra-si saruta,
in braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
si, glumind, zicea:
- Stai, mandruţa mea,
Nu te speria,
Ca vrem sa glumim
si sa te zidim!
Ana se-ncredea
si vesel radea.
Iar Manea ofta
si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
Pan’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai radea,
Ci mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ţi de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Trupusoru-mi frange!
Iar Manea tacea
si mereu zidea;
si o cuprindea
Pan’ la gleznisoare,
3↓ 
Pan’ la pulpisoare,
Pan’ la costisoare,
Pan’ la ţaţisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plangea
si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Ţaţisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange!
Manoli turba
si mereu lucra.
Zidul se suia
si o cuprindea
Pan’ la costisoare,
Pan’ la ţaţisoare,
Pan’ la buzisoare,
Pan’ la ochisori,
incat, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Viaţa mi se stinge!
Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
si se-nveselea
si astfel graia:
- Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mana la piept,
De-aveţi mesterie
Ca sa-mi faceţi mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mandrea
s-apoi raspundea:
- Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Alţii nici ca sunt
Pe acest pamant!
Afla ca noi stim
Oricand sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
si pe ganduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo, pe grindis,
Sus, pe coperis.
Mesterii gandea
si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea
si unde pica,
Trupu-s despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cand se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma strange,
Ţaţisoara-mi plange,
Copilasu-mi frange,
Viaţa mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvartea
si de pe grindis,
De pe-acoperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fantana lina,
Cu apa puţina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

Sursa: Poezii populare ale romanilor, Editura Minerva, Bucuresti, 1971, unde apare sub numele „Monastirea Argesului”.

Eseu: AL. CIORĂNESCU DESPRE MEŞTERUL MANOLE

1911 CENTENAR ALEXANDRU CIORĂNESCU 2011

cioranescu

Textul reprodus mai jos al regretatuluiAlexandru Ciorănescu (1911-1999), publicat în volum acum 67 de ani (cf. Literatură comparată, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, pp. 315-326), a fost republicat recent în revista culturală Curtea de la Argeş (an II, nr. 5[6], mai 2011, pp. 16-17), îngrijit şi adnotat de d-na Lilica Voicu-Brey (Tarragona, Spania), autoarea celei mai complete prezentări monografice a lui Al. Ciorănescu de pînă astăzi (Alejandro Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista, Instituto de Estudios Canarios, La Laguna-Tenerife, 2006, 551 pagini). D-na Lilica Voicu-Brey a avut bunăvoinţa de a-mi îngădui să reproduc textul şi pe blogul meu, trimiţîndu-mi-l în format electronic. Desenele alese pentru ilustrarea textului îi aparţin graficianului Emil Chendea şi sînt preluate de pe internet. (R. C.)
MEŞTERUL MANOLE
Cineva, unul din acei pedanţi ai scrisului care se în­deletnicesc cu descoperirea paielor din ochii aproapelui, şi a căror rasă nu e pe cale să se stingă, poreclise pe vre­muri pe Vasile Alecsandri „meşterul Drege-Strică”. Nu­mele acesta i se păruse meritat de poet, pentru modificările pe care le adusese poeziilor populare culese şi pu­blicate de el, modificări care, după măruntul critic de odi­nioară, dădeau o icoană falsă a inspiraţiei şi a sentimen­telor populare.
Nu e locul să discutăm aici ce e adevărat şi ce nu e în acuzaţiile ce se aduc, din acest punct de vedere, lui Alecsandri. E adevărat că modificările lui sunt destul de numeroase, şi deseori vizibile prin artificiul lor. Dar nu rămâne mai puţin adevărat că poeziile populare aşa cum se găsesc în culegerea lui Alecsandri sunt mai frumoase decât în toate celelalte culegeri. Nu mai departe decât povestea Meşterului Manole, care în colecţia lui G. Dem. Teodorescu e de trei ori mai lungă decât în cea a lui Alecsandri şi care câştigă cel puţin tot de atâtea ori în forma concisă şi sigură în care a îmbrăcat-o poetul mol­dovean.
Dar oricare ar fi meritul lui Alecsandri în această privinţă, el rămâne, aici ca şi în cazul Mioriţei, sau al tuturor celorlalte balade bătrâneşti, un simplu colaborator al muzei populare. Meritul lui e de a fi dat inspiraţiei străvechi o haină mai potrivită, de a fi introdus examenul unui spirit critic conştient de mijloacele şi de efectele sale, de a fi îndiguit şi îndreptat viguroasa revărsare de sevă care caracterizează opera poetului anonim.

emil chendea 1

Povestea, după cum remarcă Alecsandri el însuşi, are rădăcini adânci în folclorul balcanic, şi dacă vom avea răbdarea să căutăm mai departe, desigur că i le vom găsi şi aiurea. În orice caz, Alecsandri însemna, în notele culegerii sale, indiscutabila asemănare a legendei construirii mânăstirii de la Argeş cu aceea a zidirii cetăţii Scutari, cu a podului de la Arta şi cu alte monumente balca­nice care, dintr-un motiv sau din altul, au izbit mai cu osebire închipuirea populară.
Legenda cetăţii de la Scutari mai cu seamă, e intere­santă prin apropierile ce se pot face cu româneasca po­veste a lui Manole.
Acolo, ca şi aci, zidirea abia începută se ruinează peste noapte. Pânza Penelopei se destramă şi ea tot aşa, dar acolo nu intervenea nici un factor supranatural. Aici, duhurile cele rele vin să şoptească celor doi constructori că zidirea lor nu va putea fi sfârşită, decât în schimbul unui sacrificiu omenesc.

emil chendea 2

Pentru Manole, ca şi pentru Goiko din balada sârbească, sacrificiul acesta n-ar avea nimic ex­traordinar, pentru că folclorul balcanic ne-a obişnuit demult cu ideea că la temeliile fiecărei clădiri stă o stafie, un înger al casei, acela pe care-l îmblânzesc sfeştaniile inaugurale. Atâtea obiceiuri sunt legate de această stră­veche credinţă: furatul umbrei care, într-un fel sau altul, a ajuns până la urechile lui Chamisso, sacrificarea de pă­sări de curte pe clădirea abia începută, introducerea în casa nouă în primul rând a icoanelor, care să izgonească sau cel puţin să potolească duhul cel rău. Întregul folclor european cunoaşte legende în legătură cu această credinţă. În Ger­mania, în Franţa, în regiunile cele mai sălbatice ale Savoiei, se povesteşte încă şi acum legenda cu podul dracului, un pod pe care diavolul l-a făcut într-o noapte în schimbul celui dintâi suflet care avea să treacă a doua zi peste dânsul.
La temelia celebrei mânăstiri de la Mont-Saint-Michel, ca şi la aceea a Palatului Regal de la Madrid, legenda şi închipuirea populară au aşezat asemenea victime omeneşti.
Tema legământului sângeros, în legătură cu o construc­ţie importantă, n-ar avea deci nimic deosebit pentru ima­ginaţia populară. Dar ceea ce face interesul şi valoarea le­gendei lui Manole e faptul că sacrificiul priveşte tocmai pe fiinţa care i-a fost mai dragă. Primarul din Savoia izbutise să-l păcălească pe dracul pentru că a doua zi de di­mineaţă avusese grijă să dea drumul pe pod unui câine, primul şi singurul suflet asupra căruia duhul cel rău putea astfel să aibă vreo pretenţie. Aici însă problema e de o gravitate şi de un interes omenesc, care arată cât de adâncă a fost intuiţia artistică a poetului popular. Nouă meşteri mari, zece cu vestitul Manole, sunt puşi în dilema de a renunţa la visul lor de artă, la dureroasa fantasmă care îi chinuieşte şi pe care o văd dărâmându-se în fiecare dimineaţă sub ochii lor, sau de a păşi la realizarea ei prin sacrificiul conştient şi liber consimţit al fiinţei celei mai scumpe, al primei soţii care va veni spre dânşii a doua zi.
emil chendea 3
Se va spune că problema e aceeaşi şi în balada po­pulară sârbească. Acolo, însă, singurul care consimte la sa­crificiu, şi care prin aceasta se condamnă anticipat, e Goiko: ceilalţi jură împreună cu dânsul, dar au grijă apoi să dea pe furiş de veste soţiilor, ca să nu vină a doua zi. Goiko e astfel un păcălit, un trădat, o victimă şi nu un erou. Aici, cei zece meşteri sângerează la fel, şi cu o du­rere egală sunt împinşi de aspiraţia lor spre un ideal im­posibil, la monstruoasa hotărâre a sacrificiului menit să-i dezlege de cele pământeşti. Nici unul nu se ascunde, nici unul nu-şi înşeală legământul: fiecare din ei e gata să treacă prin examenul sângeros al suferinţei şi numai în­tâmplarea oarbă desemnează dintre ei pe cel ales.
Frumuseţea jertfei celor zece meşteri stă mai cu sea­mă în faptul că e solidară şi neclintită în nici un moment, dând efortului lor spre desăvârşire ceva din răceala astrală şi ireală, ceva din fiorul îngheţat al marilor minuni, asemănător cu cel dinLuceafărul, de pildă. Dar a examina frumuseţea acestei creaţii a imaginaţiei populare însem­nează în acelaşi timp a aminti fiecare amănunt al bala­dei, atât de artistic îngemănate şi cumpănite în vederea efectului unic. Aşa încercările prin care străbate Ana pen­tru a ajunge, liberă şi voioasă, la altarul supremului sa­crificiu, aşa felul duios şi plin de gingăşie în care meş­terul, îndrăgostit de două vise odată, ucide pe cel dintâi pentru cel care va avea să dureze, transformând într-o tristă glumă supliciul femeii iubite.
emil chendea 4
Toate acestea, după cum am spus, tind spre un singur scop, care e zugrăvirea unui implacabil destin. Întreaga noastră poezie populară e plină de superstiţia grandioasă a „scrisei”, a locului fixat de mai înainte în astre pentru cursul vieţii fiecăruia dintre noi. E poate şi aceasta o moş­tenire clasică, o amintire a Moirei stăpânitoare peste zei. Ori de unde ar veni însă, ea face grandoarea celor mai alese dintre creaţiile sufletului popular.
Prezenţa acestei intuiţii a universului s-a semnalat mai cu seamă în Mioriţa. Ea e însă aceeaşi în fiecare din inspiraţiile populare şi le dă acel larg orizont de sensibili­tate, acea vibrare cosmică, acea apropiere firească şi fami­liară de marile probleme ale existenţei, acel prelung fior care însemnează artă adevărată.
În Meşterul Manole, destinul e un la fel de puternic stăpân. De data aceasta, el seamănă mai degrabă cu un blestem; şi se ştie cât de puternică e superstiţia blestemului în sufletul popular. Blestemul e o soartă nouă, un destin pervertit, un legământ la fel de puternic. Un bles­tem se vădeşte în faptul că meşterii au ales un loc fer­mecat, locul acelor ziduri înnegrite, acele ruine care nu mai suferă lângă ele o construcţie nouă. E un blestem al pă­mântului şi al tainicelor puteri, revoltate împotriva încătuşării pe care vrea să le-o impună sforţarea omenească. Un blestem e şi jurământul meşterilor, un blestem atât de puternic încât nimic nu-i va mai putea împiedica rea­lizarea – nici cataclismele cosmice dezlănţuite de rugăciunea deznădăjduită a lui Manole, nici enormitatea păcatului făp­tuit. În sfârşit, un blestem e însuşi păcatul acesta, care se va răzbuna prin pieirea tuturor celor ce i-au fost părtaşi; şi aceasta e singura explicaţie a episodului final, care altfel ar putea să pară adăugat, acela al căderii meşterilor rău susţinuţi în văzduhuri de fragilele lor aripi de şindrilă.
emil chendea 5
O soartă rea pluteşte astfel peste întreaga legendă. Un loc blestemat a fost ales ca să fie redat credinţei, şi pe el s-a clădit cea mai frumoasă biserică din ţară. Răscum­părarea aceasta nu se putea face decât printr-o ispăşire; şi ispăşirea e cruntul sacrificiu al iubirii meşterului, al legă­turilor lui lumeşti, sporit apoi cu pierderea vieţii, care apare ca o simplă dezlegare. Aceasta pare a fi ideea poetului po­pular. Dacă avem dreptul să o interpretăm astfel, şi dacă nenumăratele glose ce s-au adăugat de atunci textului pri­mitiv nu ne-au întunecat înţelegerea precisă a sentimen­tului primitiv, atunci se poate hotărî că versiunea româ­nească a legendei înfăţişează, alături de cele balcanice, un incontestabil progres. Aceasta mă şi face să cred că forma românească e cea mai nouă din toate. Celelalte au mai multă apropiere de înţelesul primitiv al legendei, de le­găturile ei cu pământul. Sublimarea sentimentului până la un sacrificiu conştient, până la libera opţiune între ideal şi real, până la această înălţare la stele care e de altfel ex­primată şi prin simbolul aripilor de şindrilă, aparţine au­torului Mioriţei, frate cu acela care avea să cânte Luceafărul de mai târziu. Sângele tracic e cel care vorbeşte în toate aceste închipuiri; acel ce le-a visat se vede a fi urmaşul celor ce au luat parte la misterele lui Orfeu şi au plecat pe vârfuri de lance să ducă veşti lui Zalmoxis din lumea mizeră de la noi.
Într-adevăr, ceea ce mi se pare că se desprinde mai limpede din această legendă e, ca şi în Mioriţa, dispreţul faţă de realităţile neesenţiale. După concepţia care pare a sta la temelia tuturor acestor creaţiuni, omul nu trăieşte decât pentru câteva adevăruri mari. Celelalte, constatările simţurilor, legăturile cu pământul, sunt servituţi care aşteaptă o eliberare. Dragostea însăşi, dragostea de mamă înMioriţa sau cea de soţie în Meşterul Manole, nu e decât o piatră de încercare a suferinţelor noastre, sau mai bine zis o cutie de rezonanţă care amplifică şi ne face să înţelegem mai bine puţinul pe care îl ducem cu noi. Şi dacă, încă o dată, nu exagerăm înţelesul gândirii populare şi valoarea ei artistică, siliţi vom fi să ne întoarcem cu mai multă evlavie spre constatarea, atât de banalizată astăzi, că „Ro­mânul e născut poet”. Într-adevăr, asemenea condiţii psi­hologice mi se par pământul cel mai bun pentru floarea rară a poeziei. Ele explică abundenţa inspiraţiei populare şi valoarea ei în anumite momente; ele dau substratul ge­neros şi fertil din care se hrănesc – şi vor continua multă vreme să se hrănească – poeţii crescuţi cu o palmă mai sus de glie, dar care nu s-au desfăcut niciodată din puternica ei îmbrăţişare.
Căci legendele acestea sunt o forţă vie. La izvorul lor au venit să soarbă câte un strop de azur scriitorii cei mai mari pe care i-a avut omenirea. Un Homer n-ar fi exis­tat fără basme, nici un Boccaccio sau un Ariosto. Po­vestea lui Faust sau a lui Don Juan au plecat din aceleaşi închipuiri populare; şi într-un chip general s-ar putea spune că nu există literatură mare fără o legătură adâncă şi durabilă cu fondul ei popular.
De aceea rău ar fi fost de literatura noastră, dacă n-ar fi avut la temeliile ei această bogăţie de închipuiri po­pulare. Ele au modelat şi sufletul scriitorilor noştri, pregătindu-i pentru un anumit număr de sentimente şi de idei, potrivite cu sufletul popular. Ele au dat însă acestor scriitori şi un magazin de cunoştinţe şi de perspective asupra vieţii, care încă nu e pe cale de a se secătui. Poezia noastră cea mai înaltă trăieşte şi astăzi din seva populară; şi ce dovadă mai bună decât aceasta, că ceea ce numim şi astăzi poezie populară, ea însăşi nu e altceva decât o poezie înaltă, pe care nu ştim cum s-o numim?
emil chendea 6
Pentru a nu merge mai departe decât legenda Meşte­rului Manole, interesul ei pentru dezvoltarea de mai târziu a literaturii aşa-zise culte se poate ghici din chiar valoarea problemei omeneşti închise într-însa. Puţine subiecte populare se potrivesc mai bine pentru înaltele speculaţii ale gândirii. Problema e netedă şi de o înspăimântătoare claritate: artistul se află, ca un Hercule adolescent, în faţa a două drumuri deschise. La capătul celui dintâi se întrevede o fericire săracă şi fără perspective, cu condiţia numai de a ascunde sub obroc făclia nestinsă. De cealaltă parte sunt vârtejurile mari ale artei, e patima creaţiei nemijlocite, care sfarmă orice împotrivire şi nu suferă nici o vecinătate. Problema singurătăţii artistului, a turnului de fildeş, a culmilor singuratice, n-a fost pusă niciodată, în nici o literatură, cu atât de pregnantă limpezime. Ţinta însăşi către care se îndreaptă artistul e supraomenească, şi la fel va fi şi sacrificiul ce i se cere. Stringenţa celor două alterna­tive face dramatismul temei literare a Meşterului Manole, dramatism care a fost atât de des exploatat în literatura noastră mai nouă.
Nu e fără interes să amintesc, ca o simplă curiozitate literară, că legenda aceasta a plăcut şi a fost tratată poeticeşte şi de un romantic francez. E vorba de nebunul de Antony, fratele „burghezului diletant” Emile Deschamps. Într-o vreme când încetase aproape orice activitate literară, din pricina acelei şubrezeli a minţii care avea să-i aducă sfârşitul, Antony Deschamps cunoscuse, prin cine ştie care dintre românii noştri din Franţa, povestea lui Manole, şi o tradusese – sau mai bine zis o imitase – în versuri. Tratarea e romantică, plină dc umbre şi lumini, de cântece zgomotoase şi de aspectul fastuos, cum era şi gustul acestui în­drăgostit de Italia şi de decorurile multicolore. Păcat însă că în literatura universală nu s-a găsit un al doilea scriitor, de mai mare talie, care să dea temei locul pe care-l me­rită în circuitul european.
Curtea_de_Arges_-_Manastirea_inaintea_restaurarii_din_1875-1886
Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş (atribuită de tradiţie meşterului legendar)
înainte de restaurarea de la 1875-1886 (gravură de epocă)
Aceasta nu însemnează cât de puţin că noi înşine n-am ştiut să-1 exploatăm. Legenda Meşterului Manole a dat naştere în România la nu mai puţin de şase piese de teatru [până la data respectivă (1944), între timp fiind scrise şi altele: Horia Lovinescu, Valeriu Anania, Radu Mărculescu etc. – n. L. V.-B.], începând cu aceea a Carmen Sylvei. Ar fi prea lung să le înşirăm aici pe toate. Din punct de vedere al legen­dei populare, şi fără a vorbi de meritele dramatice, care se pot găsi şi în celelalte, mi se par mai interesante cele ale lui Adrian Maniu, Lucian Blaga şi Ion Luca.
În MeşterulAdrian Maniu a căutat să pună accentul mai cu seamă pe rezistenţa tradiţiilor, pe inerţia pămân­tului şi a forţelor lui oarbe. Curtea de Argeş e un fost templu păgânesc; pământul însuşi e o păgânătate popu­lată cu fauni pe care i-a izgonit vremea cea nouă, şi care mai apar o dată cu umbrele nopţii, ca nişte stafii. Toate aceste puteri ale trecutului nu vor să moară, şi se împo­trivesc credinţei care se străduieşte să ridice temple noi. Oricât de nou ar părea acest element al tradiţiei atotpu­ternice, el vine tot din legenda populară, din amintirea acelor ziduri părăsite pe care le caută Negru-Vodă ca să zidească deasupra lor mânăstirea creştinească. Meşterul e deci mai cu seamă omul în luptă cu elementele contrarii, un fel de Columb care caută ţara cea nouă împotriva ad­versităţilor şi a îndoielilor de care sunt chinuiţi până şi cei mai aproape de el.
În drama lui Lucian Blaga, mi se pare că greutatea atârnă mai cu seamă de partea jurământului. Blaga e, dintre dramaturgii noştri, poate cel care a înţeles mai adânc resorturile dramatice ale fatalităţii şi a reintrodus pe scena noastră vechea concepţie elenică a Moirei. Jurământul celor zece meşteri însemnează pentru totdeauna semnul sub care li se va desfăşura destinul. Legământul acesta a fost de altfel primit şi, ca să spun astfel, omologat în tribunalul ceresc; în chiar clipa lui, o arătare de biserică îşi desem­nează umbrele pe pământ, făgăduind celor ce s-au legat împlinirea visului lor de artă, cu preţu1 sacrificiului con­simţit. Ideea acestui sacrificiu transformă de altfel pe Manole într-un Christ al artei, în ispăşitorul voluntar al marelui ideal care nu poate fi cumpărat altfel; întreaga dramă a lui Lucian Blaga e străbătută de un suflu mesianic, care se realizează prin îndoita jertfă a meşterului şi a iubirii lui pământeşti răscumpărate, însă printr-un vis de artă care rămâne.
În sfârşit, drama recentă a lui Ion Luca reia tema lui Adrian Maniu, aceea a împotrivirii din partea solului pă­gân, a inerţiei vechilor divinităţi. La aceasta se adaugă însă şi o voinţă demonică vie, aceea a unui călugăr în­drăgostit de soţia lui Manole şi care urzeşte toată scornitura zidurilor ce se dărâmă şi trebuie răscumpărate printr-o jertfă omenească. Uneltirile lui duc la sacrificarea atât a Lăcrămioarei, cât şi a meşterului însuşi. Drama astfel con­cepută e mai apropiată de măsurile omeneşti, mai rea­listă, mai explicabilă în înlănţuirea ei, dar pierde în acelaşi timp o mare parte din suflul cosmic care agită personajele legendei, din visurile suprafireşti de care nu avem noi înşine puterea de a ne vrea legaţi pentru tot­deauna, dar a căror intuiţie ne doare deopotrivă la alţii şi are darul de a răscoli atâtea flăcări uitate în adâncuri.
Legenda Meşterului Manole depăşeşte astfel cu mult interesul obişnuit al unei oarecare balade bătrâneşti. Ca şi celelalte mari legende populare, ca şi Mioriţa, cu care am fost silit să fac atât de dese apropieri, ca şi Luceafărul, care poartă un nume, dar care s-a ridicat din acelaşi sub­strat popular şi a înflorit din aceeaşi sensibilitate, legenda aceasta s-a încorporat în mod definitiv sufletului românesc. De atâtea veacuri de când trăim în mijlocul atâtor mari legende, ceva din esenţa lor a trebuit să pătrundă în sufletul fiecăruia dintre noi ca un element component. Pre­zenţa lor în zestrea sufletului românesc e unul din acei fermenţi care vor frământa sufletele nu numai ale noastre, dar şi ale generaţiilor numeroase ce vor veni. Şi trebuie să fim recunoscători cu atât mai mult genialului poet necunoscut, că pentru a pregăti atâtea suflete şi atâtea sensibilităţi vii­toare, din colţul lui de ţară în care îşi va fi chinuit modesta lăută, s-a gândit să ne lase peste veacuri un atât de nobil ferment.

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s